Post fara titlu

Stiu ca nu iubesti desi esti genul care iubeste la fel cum stiu ca acum citesti ce scriu desi nu esti genul care citeste.

Intr-un scenariu apocaliptic de tip ”tu-eu”, tu ai fi ala care ar ramane in pragul usii, gandindu-se daca e momentul sa o inchida sau nu, in timp ce eu astept sa fugi bezmetic dupa mine. Intr-un context de genul asta, viziunile noastre despre cum ar trebui sa ne raportam unul la celalt, se dispretuiesc si se izbesc una de cealalta, cam ca atunci cand auzi zgomotul produs la frecarea a doua bare de metal. Intr-o lume posibila, care sa nu ma acuze cum ca incerc sa ies de sub jocul regulilor, mi-as tatua sub podul palmei numele tau, l-as scoate dupa prima despartire si l-as tatua din nou la a doua. Pentru ca da, intotdeauna exista si o a doua. Intr-o scenografie definita de decoruri pentru proiectia pasiunilor latente, te-as lasa nud. Nud in fata demonilor ce se infrupta la ospat, ascunsi strategic dupa sinapse.  Intotdeauna ajung sa-si faca culcus acolo. Si beau din cupe suflate cu aur, sangele-ti proaspat, lasandu-l pe cel vechi sa rataceasca sfios prin tine.  Ar fi un spectacol usor tragi-comic, pe care mi-as dori sa nu-l pierd atunci cand il joci pe marea scena. Intr-o lume in care oamenii s-ar lepada de regrete, eu te-as tine strans la piept. As saruta podul palmei, desi gustul amar de dupa, m-ar face sa regret gestul. Intr-un moment de vulnerabilitate tampa, ti-as marturisi ca de fiecare data cand ma privesti in ochi, inainte de consumarea momentului, eu sunt cea care iubeste mai mult.

Te-am rugat de atatea ori sa nu ma mai privesti in ochi. Sa-mi eviti privirea, iar cand totusi, lasand totul pe seama cauzalitatii perfide, acest lucru se intampla, sa-mi spui ca nu ai vrut sa ma ranesti. Pentru ca da, din cauza privirii tale ajung sa-mi pierd echilibrul, ratacind bolnava de bagajul de rani nevindecate. N-ai vrut sa ma cruti, stiu. E mult mai usor sa zambesti gol si sa nu privesti in urma. Am facut si eu asta.
395433_362750847155989_404861093_n
Anunțuri

Preview

Peisajul dezolant si diminetile ploioase de decembrie
imi plac doar atunci cand ma arunc in bratele tale. Toata.
cand natura e nuda si niciun vesmant n-o mai acopera,
cand termometrele nu mai arata grade,
cand aburul ceaiurilor noastre flirteaza „la cafea”.
Cu lapte, da. Ca englezii.

Si poate te-ntrebi dintr-o data care-i faza.
Mi-am propus sa devin putin mai transparenta.
Cica o sa-ti tolerez si toanele
si viata dedublata.
Si- o sa alerg cu tine.
O sa alergam amandoi fara sa avem o tinta precisa
ca monstri muti,
ca cica asa e in viata.

O sa ne pierdem noptile prin birturi si baruri
cu domnite cu termenul de valabilitate aproape de scadenta
o sa discutam despre tehnologie
Si-o sa le explicam ce facem noi, artistii
intr-o lume electro-boema.

Iar seara, o sa revii in bratele mele
Si-o sa-mi spui ca iti doresti doar dimineti ploioase.
In decembrie, cu sufletul manjit
Eu o sa pregatesc un ceai, cu lapte, da. Ca englezii
(the preview session has ended. please reload)

preview

18.12.2012

(D)escapism

E genul de curva careia-i dai atentie

atunci cand pe tine te-au uitat toti. cand te zdrentuiesc dumnezeii ca pe-un ziar de ieri,

detestabil pentru subiecte politico-pornografice.

e anti-basesciana convinsa. si-o sa-i spunem D.

nu-i plac oamenii ursuzi, dar ii plac conversatiile ample.

 zemoase. degetele de barbat plimbandu-se pe spatele ei.

lumina sura de felinar si sexul pe-ntuneric.

Un el agnostic, atipic si apatic

cu reteaua wi-fi Miller

o convinge ca in loc de inima are-un bec,

ca dezordinea sufleteasca e atunci cand becul palpaie spitalic

si ca paleste in pieptu-i, scorojit de prea multe amprente de barbat.

nu mai fumeaza tigari.

fumeaza trabucuri aromate. ca o curva decenta.

se spala pe paru-i de pacura de doua ori pe saptamana

isi intinde matasuri pe corp

si-ti raspunde impecabil, doar in engleza.

D e cu dichis si tabieturi.

Ii plac poemele si problemele existentiale.

Se felicita si se-mbarbateaza mai mult decat toti barbatii din viata ei la un loc.

E-o lume invelita-n lesin, isi spune.

Are-o singura usa si ea e ferecata cu cinci lacate.

Daca stai atintit in fata ei, si spui in engleza, deschide-te, in timp ce fumezi un trabuc de curva (decenta), dupa ce-ti speli parul de doua ori pe saptamana si-ti intinzi matasuri pe corp

mai ai o sansa.

Cadere

9.12.2012

That akward moment when you’re speechless

Poate că-i banal. Doar toate lucruri mari încep cu ceva neînsemnat. Ca aici. Cu o fâşăreală despre podea.  Dacă nu ai una, fă bine şi cumpără-ţi. Dacă nu e confortabilă, fă-o să fie. Podeaua ca substitut.

-Pentru ce?

-Pentru toate visurile pe care nu le mai ai. Poate le-ai pierdut în staţia de autobuz. Sau poate că pur şi simplu ai crescut şi vrei să rămâi mare.

Pentru goliciunea unui noi fără de noi. Ne râşniţăm. Din când în când, ne prefacem că ne strângem podul palmei şi îl plimbăm prin zecile de visuri înmulţite cu doi. Miroase a tei şi tot parfumul s-a ascuns în nările mele.  Ne-am săturat de atâta fericire nefericită şi înainte să ne trântim derizoriu pe podea, o măturăm crezând că odată cu praful o să ştergem tot. Problema e că suntem mai umani decât credem. Câteodată. Ne refuzăm dreptul la fericire din teamă de a nu ne pierde. Guess what. Ne pierdem unul pe altul pentru că uităm să fim fericiţi. Nu mai e în target, nu?

Stăteam amândoi pe podea. Tu dezbrăcat de orgoliu, eu debrăcată de gânduri. Puteam doar să şoptesc. Unde se termină cuvintele începe să doară. Absolut şi irevocabil. Dacă ai simţit vreodată cum e să doară în timp ce vrei să spui că doare şi nu poţi, probabil ştii despre ce vorbesc. Toate cuvintele pe care le aveam planificate pentru noi s-au dus. Naibii şi acolo intenţionează să rămână. Te priveam intens şi simţeam junghiul podelei. Pentru ultima dată. A plouat atunci. Şi praful se ridicase.

When you unremember, the emptiness goes straight to your chest.

Nu cred sa fi experimentat vreodata culoarea presului. Sau textura lui. Te desprind de torace si te arunc pe pat. Te plimb prin incaperi. Vara e cald, iarna e frig. Normalitati. Tremuri cand te dezbrac. Desi sunt luni de cand imi lipesc pielea de a ta. Ne iubim transparent. De fapt eu te iubesc…si stau si zac ca o netrebnica pe marginea patului si imi tavalesc buzele imbibate cu stropi de alcool pe pieptul tau. Imi incovoiez spatele si-ti cersesc iubirea pentru ultima data. De data asta o sa renunt. Din gesturi perfide si aroganta, se nasc monstri.

Spune-mi ca ma cunosti. Reactiile-mi sunt rezultatul interactiunii. Dar nu despre asta e vorba. Vartejul unui mal de siecle populat de succesiunea de puncte de pe sarma tu-eu. Dar nici despre asta nu e vorba. Normalitati. Despre spectrul lucrurilor obisnuite care ma descompun. Despre lucrurile pe care nu le intelegi pentru ca nu ai cautat sa le cunosti.

Creioanele se ascut singure si cauta sa-si lipeasca mina pe orice perete nepopulat cu sfidari jignitoare, rezultatele limbajului colocvial limitat. Tigarile se usuca in plamani. Stai si privesti. Clipesti ocazional pe marginea patului ravasit de propria-mi respiratie. Nu simt nevoia sa-ti confirm ca ma regasesc in normalitati. Nu simt nevoia sa raspund nomenclaturii imaginare. Nu simt nevoia sa ma pierd in peisajul general. Nu reprim nimic, iar esenta mea e ceea ce ma defineste si implicit diferenteaza de tine. Eu nu o sa pot sa-mi expun nuditatea, desi ma descopar de haine. Pielea doar intermediaza.

Cartierele se pierd in lumina difuza a felinarelor, catedralele ascund iubiri interzise de zeitati profane. Pe colturi de catedrale stau aruncate chipurile noastre. Le pierdem acolo…le suspendam pe sarma imaginara a calendarului gregorian. Maturam noaptea cu aceeasi pasi sfasiati, sireturi ce se lovesc subtil de trotuar, mizeria gandurilor prea putin clare. Mirosul de toamna imi afunda narile. Asimilez. Dincolo, dimensiunea abjecta a normalitatii.

If you think love has been created between sheets, you’re wrong.

 

 

Poate te intrebi care-i faza

Sincer, nu stiu. Se pare ca aici scriu bine.  Pentru ca aici nu imbunatatesc nimic. Si nici nu dau backspace. Pentru ca pot sa exprim ceva fara sa punctez ceva anume. E-un spatiu perimat asta. Dar nostalgia e un sublim joc al seductiei, eventually. Asta-i ca un brief  cu multe insight-uri. Poate e locul care m-a ordonat in propriile-mi ganduri. Si care m-a facut sa-mi pierd credinta, totodata.  Poate ca asta e reiterarea unor lucruri pe care le consideram depozitate intr-un spatiu obscur.  Asta e the hollow version of  feelings pe care mi se reprim de la un timp incoace. Nu incerc sa justific nimic. Poate doar sa inteleg. Mi se intampla sa nu termin frazele. Sa le las by default suspendate. Asa, cand vorbesc obisnuit. Mi-am dat seama ca nu e nici scenariul ala criptic, in care eu incerc sa demonstrez ceva de dragul argumentului  si nici dorinta de a transmite un oarecare mister nejustificat, care sa-mi tina interlocutorul prins intr-un spatiu fictional prelugit. Dar oamenii gresesc, da. Si lucrul asta n-o sa-l schimbe nimeni niciodata. Asa ca toate frazele pe care nu le termin sunt greselile aferente lucrurilor de care ma tem. Imi vine sa ciocnesc pentru fiecare fraza. Dar asta inseamna sa ma imbat si sa matur asfaltul scrijelind nume inventate pe care tu si ceilalti ce respira o patrime din aerul expirat de tine, o sa le interpretati.

Faza-i ca pielea-mi respira din ce in ce mai greu. Si e din ce in ce mai putin transparenta. Oricat de putin se intelege de aici, e suficient. There’s always space for less…

on particles and breathing sources

you’re nothing less than my indispensable cough. I tried to eradicate you..and your absence has brought me mental misery. well, yes, one can perceive this as the you disease.

imagine people now. not you. you’re off the record : cause. action. reaction. effect. defect.

when you experience people, you realize they are nothing less  than fragile breathing sources. their frailty is shattered porcelain on  floors. crystal floors. once shattered the object of your desire is dysfunctional.

I’ve starting writing stuff. about people. and their perceptions. their   perceptions seen as particles that work only on human minds.   and then, after a while, I’ve stopped. from writing.  they continued their existence.

I’ll soon wake up now. it’s almost 6 o’clock. it’s time for lucidity. at this hours,  in this very particular spot, you’ve been missed the most. my cough, my guilty plague..

On music

I won’t say anything about my fantastic talent as a singer.  I don’t consider myself gifted. I glorify my failing. I obey. Since I gave up on compact cassettes I started to hear the stream of sound. Free spirited. First, there’s the silence. In order to hear the music without the blur of  noise, you must understand the shapeless sound of silence.

On writing

These days made me think and rethink the idea of exquisiteness. My decision starting this point is to fuck creatively every idea .  Lucid or absentminded. I’m sure that the conceptual nonsense that torments my brains over and over, will eventually overcome procrastination.

I said it.

On overrating

My overrated dreams offend you. Your casual way of wearing me under your cotton shirt transform me in a silent monster. I’m the monster always aware of your mistakes,  misleads and wrong perceptions. I think I know you, you said. I think you know me too, I silently replied..

p.s. rethink me please