Retrospectiva zilelor de vara cu lucruri mici

Caracterul somptuos al migdalilor, mirosul de frig in noptile de aproape-toamna.

Oamenii se inchid si uita sa se mai deschida.

Pansament pentru suflet: terasa mozaicala a unui apartament scaldat de brize liguriene, tot spectrul de carti neterminate cu si despre nevrotici, lumea din cerc si cercul privit de-afara.

Sfat pentru suflet: ignora lucrurile mici. intotdeauna.

1ff91c091c53189796f17754f2fb-post

Of Lilacs and Connections with the Past

There’s something pristine and untainted, mild and enchanting about lilacs. It’s beginning to look a lot like spring outside and in my mind, spring is the season of bloom, growth, revival and love (ah, love!).

This time of the year leads me back to my childhood when I would spend endless hours enjoying life as it was given to me, without worrying about artificial facts or problems. To me, renewal (of any kind), change and such – they all smell like lilacs. Call it the ultimate Proustian gesture or whatever, but this particular soothing scent helps me explore the connections with my infancy.40226365da2303bdd931921130688151

omul de ceai, omul de cafea

credeam ca toti visam, ca toti ipotecam cate ceva pentru aripi. ca si-astea, la fel ca apartamentele sau masinile se iau in rate sau leasing. ce mi-e masina, ce mi-e aripa.. am iesit la ceai ieri, pe la 5, asa ca englezii. da’ nu intr-un loc de ceai, ci-ntr-unul de cafea. vremea era numai buna, ploua potrivit si crud, pe strazi mirosea a floare de cires. adevaru-i ca prin locurile astea miroase a fabrica, rahat si a deziluzii.

cafeneaua e la 20 de minute de mers pe jos. obisnuiesc sa imi beau ceaiul acolo pentru oameni. eram singurul om care-si sorbea licoarea medicamentoasa intr-un loc destinat oamenilor de cafea. pentru mine, un om de cafea e intotdeauna mai interesant decat unul de ceai. un om de cafea isi cultiva sarmul, isi imparte sinapsele dilatate, spasmele si trairile. omul de ceai e „the overthinking type”. de altfel, de-aia si rataceam eu ieri printre cafegii. ma deranja ceva. am cautat dimineata trecuta sa scot „ceva-ul deranjant” din buzunare, dar s-a lipit inapoi pe mine. de cusatura manecii, mai precis. undeva pe interior. daca dezlipesc „ceva-ul” si de acolo, cred ca-mi intra in ureche. si o sa-mi sune multe zile de-acum incolo in cap ca un ceas stricat. mai bine asa, la maneca…

paradoxal, in cafenea n-ajungem niciodata la lucruri simple. de fapt, n-ajungem la lucruri defel. m-afund in ganduri cu „ceva-ul deranjant” pe maneca. ceai negru cu lapte beau. ca englezii. e cand pe masa, cand in mana. amusin sarmul si melancolia altora, principiile lor filosofice care in definitiv nu le apartin si prejudecatile dobandite in urma amestecului anemic cu lumea. una, alta si-ajung asa..dupa vreo doua ceaiuri de-astea medicamentoase, sa vorbesc cu un om de cafea.

Ma-ntreaba mereu aceeasi chestie, „ceva-ul” asta (ca o moara stricata, jur). Cred ca-i defect: „auzi, mai trecem pe-aici si-altadata?” rapund stangaci da…cred ca da”„si cand e urmatoarea altadata?” nu stiu ce sa-i raspund: „auzi, eu nu te vreau…” si-atat. e clar, „ceva-ului” i-a picat cu tronc locul cu cafegii.

ceai cu lapte cafea neagra


An frumos, hai! Despre 2014 si ale mele doleante

2014 o sa fie un an tare destept! Un an al meu si doar al meu. Cu multa munca, iubire si multe satisfactii. Fara drame. Fara promisiuni aiurea. Fara visuri nerealiste. Un an in care o sa ma concentrez sa-i fac mandri pe cei dragi mie (aia care se bucura sa ma aiba in viata lor exact asa cum sunt eu). Un an in care o sa pun mai multa pasiune in tot ceea ce o sa fac. Un an ambitios. In care o sa invat si germana, o sa merg si in acel internship pe care mi-l doresc, o sa vizitez si Londra, o sa fiu mai cerebrala, mai putin naiva, mai optimista si sincera. O sa fie anul in care o sa am grija sa ajung sa castig de doua ori mai mult decat in prezent, in care o sa ajung din nou la Electric Castle si in care o sa termin de citit toate cartile lui Kundera. Ar mai fi cateva lucruri de mentionat, dar pe acestea le pastrez pentru mine, pe al meu private list. 1536451_562782250463189_527328371_n

This is a place where I feel at home

A fost una din acele intrebari la care m-am blocat, desi credeam ca pot sa spun tot, cu sufletul senin si pe nerasuflate. M-am trezit cu gandurile-mi varza, ciocnindu-se unele de celelalte. Mi-am refuzat dreptul la fericire de cateva ori pana acum si-am trait derizoriu intr-o drama trucata. Un fel de poveste a devenirii, cred, o fi si asta.

Cand cineva te intreaba ce-i iubirea, sa-i raspunzi raspicat si sincer. Sa nu omiti nimic. Pentru ca s-ar putea sa fie pentru ultima data. Cand cineva iti arata ce-i iubirea, sa-i multumesti pentru ca a impartit cu tine o astfel de experienta. Cand iti mangaie parul si inchide ochii in timp ce-ti saruta genele, never let him/her go. N-am cum sa atribui o definitie. Nu unei stari de spirit. Iubirea nu se exemplifica. Nu-i cauti sinonime. Nu incerci sa o intelegi. O lasi sa te cuprinda, la fel ca bratele unei femei care-ti mangaie parul, in timp ce cu ochii inchisi iti saruta genele.

E cel mai frumos dezechilibru si intregirea infailibila. In timp ce-ti revii usor din golul caderii, realizezi ca iubesti. La inceput mult, apoi din ce in ce mai mult. Iubirea nu este. Ea e atunci cand. Cand il/o vezi si inima-ti sare din piept. Cand poti sa stai o noapte intreaga doar sa il/o privesti stiind ca prezenta lui/a ei e toata energia de care corpul tau are nevoie. Cand iti tremura pielea. Toata. Indiferent de locul in care buzele lui te ating. Cand el/ea raneste si totusi, ai curajul sa ierti. Cand gandesti totul in termenii fericirii. Cand el/ea singurul/singura care te poate strivi si totusi nu o face. Cand tot setul tau de valori devine relativ. Pentru ca a aparut o noua constanta. Care contareste cat toate celelalte. Cand iti smulgi inima din piept si o poti carpi la loc. Cand bratele lui/ ei devin „acasa”. Toata lumea stie ca „acasa” e cel mai bine. Intotdeauna a fost. Si va fi. You call it home for a reason.

bd20b7de6e721f9587052d4298d987db

the self deceiving emptiness

167b6966f9631f0e81d98e74dd82-post

each dream has been dreamed too loud, too fast, too self-consuming

nothingness magnifying

everything’s less familiar than it once was

there’s this deceiving phenomenon

we call it ‘people’

they come in different shapes and sizes

they stick around for coffee, plain sex, rushed love or such

then walk away in line.

let’s copy-paste emotions, pretend that it’s love

then paint each-other’s chest with this nothingness we’re feeling

the sound of your voice losing its echo

a glimpse of speed

deceiving emotions

my need to belong to something out of this world

the world itself, the shapes, the stories, the hundreds of me’s and hundreds of you’s: a form of rejection.

Under Consideration: vorbe de duh pe timp de ploaie

Iti amintesti cand ai plecat tremurand de acasa, muscand din buze si cu un nod in gat pentru ca stiai ca urma sa ne intalnim? De-acolo vreau sa reluam.

Imi amintesc cum m-am ridicat pe varfuri cand te-ai apropiat de mine, prima oara, sa ma saruti. Revad pe rand, perechea lucioasa de pantofi, caciula trasa aproape de ochi, stropii marunti de ploaie mocaneasca si de cele 513 ganduri ce au incetat in exact acel moment sa se mai roteasca, de-au inghetat pasnic si-au sperat sa ramana asa. Mi-amintesc ca pe atunci credeai cu tarie ca esti norocos ca m-ai intalnit. Ne-am indragostit unul de mintea celuilalt si ne gandeam ca asa vom ramane. Atunci am stiut ca esti fericit. Tot atunci ti-am spus ca ne-am intalnit intr-un timp nepotrivit. Sunt sigura ca acum, la cativa ani de la acel perfid moment ce poarta numele de incipit relational (chestie care n-a prea tinut din varii motive), daca mi-as pierde o noapte „discutand discutii”, as concluziona ca esti persoana pentru care as renuntat la toate straturile de orgoliu, la temeri si alte nelinisti de tipul asta.

Mi-amintesc cum degetele tale alunecau fin pe pielea mea, cu mare precizie. In timpul asta spuneai ca te lasi inspirat de mine si ca, ceva, candva, ar fi trebuit sa aiba sunet de mine. Si-au ramas doar franturi de note, pe care, in timp le-ai uitat.

Cred ca am trait cu imagini inramate despre cine suntem si ce facem. Parese, asta e circuitul vietii. Abandonam ca sa nu fim noi cei abandonati, iubim pana ne este inselata increderea – dupa care deziubim, pentru ca habar n-avem de ce ar trebui sa iertam. Nu mai stim ce ne face umani, dar stim cat de misto sunt PSP-urile. Nu mai stim sa spunem multumesc, dar suntem experti in a reprosa fara cusur tot si-n toate felurile. Nu mai stim sa ne bucuram nici de iubire, nici de oameni, nici de ploaie, nici de soarele de dupa ploaie. Sub clamele mediocritatii suntem toti amestecati, mixati, blenduiti, osciland intre ok si ok-ish. Nimic nu ne mai diferentiaza si totul ne nemultumeste.

7148_354503671322578_1427799083_n

© stavros zembilis

Poem For The Unspoken

Each cigarette that has seen my fingerprints is a metaphor for the unspoken.

For I wanted so many times to fill the empty

To embed my novel on your soul

To touch the edges of your thoughts

Yet, let your spirit uncluttered.

Today I’m busy. Keeping the track of all the rushed hours.

Keeping the other people’s stories preserved as perfect little folded envelops.

Today I’m fine. Less ordinary, but fine.

Between stories and bed sheets.

Between me’s and we’s

Between comparing and adapting.

Still missing the colour of your scent

that has nothing to do with coffee, nor cigarettes

which is pretty strange because I used to like them both…

2778fc32aa9fd0f75c228b8572d1-post

“I wanted a perfect ending. Now I’ve learned, the hard way, that some poems don’t rhyme, and some stories don’t have a clear beginning, middle, and end. Life is about not knowing, having to change, taking the moment and making the best of it, without knowing what’s going to happen next. Delicious ambiguity.”

A fost despre tot. Mai putin fericire.

E un val nesfarsit de ‘nimic’ ce-mi umple golul lasat de tine. Au trecut exact 233 de zile de cand simt ca te-am pierdut. De tot. Un ‘nimic’  infinit ce-mi sfarma oasele si ma face sa-mi pierd gandurile si asa rasfirate, atunci cand iti pronunt numele. De fiecare data cand inspir, adulmec ultimele farame dintr-o iubirea ce m-a consumat mai mult decat m-ar fi putut implini. N-a fost niciodata despre fericire. A fost despre tot. Mai putin fericire. Sunt inca sub socul „nu s-ar fi putut face nimic pentru”, dar realizez ca ai incetat sa ma iubesti cu mult timp in urma. Si-atunci da, nu se mai poate face nimic pentru.

Suntem nici mai mult nici mai putin decat strainii care, intr-un moment al vietii, s-au intalnit, au impartit o farama de emotie si-au plecat mai departe. Ma rog, tu ai plecat mai departe. Ti-ai luat partea de inima inapoi, pe care pentru o perioada de timp ai tinut-o cusuta de a mea.

Aproape ca n-ai mai lasat nimic de distrus in mine.  Uneori iti simt prezenta. Aud cum sunetul pasilor tai aluneca pe gresia rece. Ti s-a scurs raceala in suflet si-a ramas acolo. Sau poate ca asa esti tu si mie mi-a fost dat sa vad doar o deghizare banala. De copil capabil sa iubeasca. Acum, cand te intalnesc in vis, nu am ce sa-ti mai spun. Mi-au murit cuvintele.

silence

Inca mai pot sa hasurez emotia zilelor fericite. Mi-amintesc cum spuneai ca fericirea noastra nu e una obisnuita. Pe-atunci te iubeam apasat si cu privirea senina. Cu timpul ti-ai dat seama ca ne-am incapatanat s-o facem obisnuita. Telurica. Februarie asta mi le-a aratat pe toate. Mi-a dovedit ca ce incepe frumos, poate sa moara doar tragic.

p.s.

„if you keep hurting the same part of you again and again and again, the nerve endings all die. and when that happens, that part of you goes numb. that’s why it doesn’t hurt. don’t be proud of it.”